Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene. În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizații care doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat drepturile. Curtea de Justiţie lucrează totodată în colaborare cu instanţele naţionale, instanţe de drept comun în domeniul dreptului Uniunii. Orice instanţă naţională sesizată cu un litigiu referitor la dreptul Uniunii poate şi uneori trebuie să adreseze Curţii de Justiţie întrebări preliminare. În acest mod, Curtea se pronunţă asupra interpretării unei norme de drept al Uniunii sau verifică legalitatea acesteia.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior Comunității Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene și include, de asemenea, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona. 

Ce face Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:

      • interpretarea legislației (hotărâri preliminare) – instanțele naționale ale țărilor UE sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu dreptul UE.
      • respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de infringement) – este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
      • anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) – dacă un stat membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
        Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le privește în mod direct.
      • garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) – Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
      • sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) – orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.
      • Curtea de Justiție – se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
      • Tribunalul – se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile comerciale.

Structura Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 11 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.

Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte și pe vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi prezidează şedinţele şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreședintele îl asistă pe președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de împiedicare.

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii” în cauzele care le sunt repartizate.

Scurt istoric

Orice sistem va subzista doar dacă regulile sale sunt supravegheate de către o autoritate independentă. Mai mult, într-o uniune de state, normele comune riscă – în cazul în care sunt supuse controlului instanțelor naționale – să fie interpretate și aplicate diferit de la un stat la altul. Prin urmare, aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în toate statele membre ar fi astfel compromisă. Acesta este motivul care a dus la înființarea unei Curți de Justiție a Comunității Europene, în 1952, imediat după crearea primei Comunități (CECO). În 1957, aceasta a devenit organ judiciar și pentru celelalte două comunități (CEE și Euratom) și, în prezent, este organul judiciar al UE.